Treceți la conținutul principal

<< ... >>>


Pur şi simplu ştiu că nu mai am timp să-ţi spun că nu-mi pasă. Că nu regret, că nu-mi pasă, că nu regret, că nu.mi pasă, că nu regret, că nu.mi pasă... dar timp pentru a-ţi spune că nu voi rămâne aşa, şi că mă voi schimba, mai am! Mă faci să nu mai vreau să mă mai gândesc la noi, la nimic... să numai vreau să mai gândesc deloc! Viaţa e prea frumoasă pentru atâta dramă. E chiar simplă, dar noi o complicam. Îmbracă-te si hai la o plimbare! Ai nevoie doar de tine, Ioana, adună-te, regăseşte-te şi hai! E toamnă. E anotimpul tău.
Am crezut că pot, dar mi-am demonstrat singură că mă inşel... puteam, acum nu mai pot, dar o să vină şi vremea când am să pot, din nou! Şi am decis să fug, dar nu m-am putut mişca... am rămas acolo, incă sunt acolo, dar în umbră... e mai bine aşa...
Urlu lângă tine, iar tu eşti un surd. Rămâi aşa, nu te schimba... sunt sigură ca nu toţi sunt surzi!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Auf Wiedersehen ( partea a doua )

Am spus că plec. Şi am plecat. M-am intors. De ce ? Pentru voi ! Dar nu pentru că mi-aţi lipsit, ci pentru că am promis că ma întorc, pentru a vă demonstra că mi-a fost bine, că am putut şi fără voi. Chiar a fost aşa ? Haha, ma faceţi să râd ! A fost mult mai bine decât am crezut vreodata că poate fi ! M-am urcat în primul tren, spuneam că voi fi o străină, o straină singură. M-am înşelat. L-am cunoscut de cum am intrat in compartiment. Aveam locuri faţă în faţă. Şi totul a început cu prima privire. Am legat o legatură de care habar nu aveam ce va face. Unde cobor ? Unde coboară ? Unde coborâm ? Coborâm ? Da, am coborât ! La plural. Dar nu ne-am grăbit. Am coborât la capătul drumului, fără să ne vorbim. Au fost priviri care au spus mai multe decât  o pot face cuvintele. Doi ochi albaştrii întrebau, iar alţi doi căprui, răspundeau. Şi poate ca l-am lăsat sa afle multe. Prea multe. Dar acum, am rămas cu ceva frumos. Nu mai avem mult. Amintirile sunt tot ce ne-a rămas. Da...

Anotimp in doi…

Luni. Inceput de zi. Miroase a dimineata. Chiar trebuie sa se trezeasca? Inca mai are imbibata in par, pe haine, in cap si mai ales pe trup, aroma weekendului. Un weekend trait pana la refuz, un weekend ce a compensat toate greutatile intampinate pe parcursul saptamanii. Un weekend in doi. Am zis in doi? “Dumnezeule! Gandul ii fuge la el. Cat e ceasul? Unde mi’e mobilul? Sapte mesaje si cinci apeluri. Hm...doar atatea? Cred ca mai pot lenevi putin.” Si isi citeste mesajele printre pleoapele amortite: “Neata somnorila!!!! Sau sa spun mahmurila? :)):*” “Am cafeaaa cu muuult lapte si zahar, dar parca lipseste ceva...cineva...m’ai putea ajuta sa o gasesc?” “Ah! Am gasit! Imi lipsea ceasca! Prostanac mai sunt, cum sa beau din ibric?” “Si totusi…cine bea o cafea cu mine?” “Nimeni?” “Stire de ultima ora....s’a anuntat la TV ca detinerea de telefoane mobile inchise intentionat sau ignorarea intentionata a mesajelor, este pedepsita prin lege! Sentinta: exil pe viata, alaturi de perso...

The girl in the mirror...

Ai avut momente în care te-ai privit în oglindă şi ai fost dezamăgită de ce ai văzut? Ţi-ai fi dorit probabil să nu te afli acolo în acel moment. Să nu fie a ta imaginea reflectată. Dar in zadar te minţi! Imaginea este la fel de reală ca şi tine. Impregnată în oglindă ca un tatuaj ieftin pe o piele prea fină pentru a putea fi deteriorată de brutalitatea acestuia; ca un acord de chitară, ce atinge sunetele sonore cele mai înalte, forţând pană la refuz timpanele, trimiţând vibraţii asurzitoare, întregului corp; ca o rimă neinspirată într-un cântec ce iese din tipare; ca o imensă pată de cerneală pe opera unui poet ilustru; ca o explozie de culori proeminente ce inundă tabloul abstract al unui pictor celebru. Aşa era şi imaginea reflectată de tine in acea dimineaţă rece de ianuarie. Ianuarie. Început de an. Început compromiţător. Negându-ţi propria înfăţişare. Propriile origini. Ce infantilă eşti! Pui capul pe pernă în speranţa că atunci când te vei trezi, oglinda va arăta cu totul altce...