Cum? Cine? Unde? De ce?
Daaa...fa pe prostul daca stii ce e mai bine pentru tine. Prefa’te ca nu iti pasa. Nepasarea. Nepasarea e dependenta de spatii goale si mute. Asa esti si tu: gol, mut si rece. Goliciunea ta...ea care valora atat de mult inainte...si acum...acum esti demn de dispret, m’ai auzit? Demn de dispret! Goliciunea ta, acum, lasa de dorit. Nu esti nici o umbra a ceea ce erai inainte. Esti doar o imitatie ieftina. Intre tine si realitate si’a facut loc o prapastie mult prea adanca. Atat de adanca incat nici nesimtirea ta fara margini nu o mai poate traversa. Si la urma urmelor...cum poti traversa o prapastie? Cum poti? Simplu: nu poti! Asa cum nici tu nu poti sa devi cine ai fost. Mai stii cine ai fost? Dar mai ales, ai fost? Si daca da, cine ai fost? Opreste timpul pentru o secunda, treci de nenumaratele aparente, schimbari si priveste’te...tu mai stii cine ai fost? TU! Cine e “tu’ul” asta? Nu, nu, nu...nu cine e, cine a fost? Si daca poti sa faci asta, daca te poti intoarce in trecut sa te privesti pentru o secunda, fara sa schimbi viitorul, atunci esti ireal. Ireal...ce cuvant... Asa ai fost si pentru mine: ireal. Ireal, pana sa iti descopar goliciunea sufletului tau intangibil. Daca te’ai putea privi prin ochii mei...before and after... Cum te vedeam odata si cum te vad acum.... Ai crea scenarii pentru doua filme cu totul diferite. Cine le’ar vedea, nici nu si’ar da seama ca tu ai fost protagonistul ambelor filme. Nici tu nu ti’ai da seama. Eu da, mi’am dat seama. Am deschis ochii si am vazut cine esti. Am reusit sa vad dubla ta personalitate printre pleoapele mele acaparate de aparente. Ai ramas fara masti in fata mea si esti iar gol. Atat de gol si de nesemnificativ. Esti nul fara mastile tale, in spatele carora te ascundeai si te camuflai atat de bine.
Ce o sa faci acum cand ai atins un punct critic? Cand ai ajuns in locul de unde nu te mai poti intoarce?
Gol...fara masti...atat de gol... Tu singur mi te’ai descoperit. Ai fost scenaristul propiului film...si scenarist si regizor si actor...eu am fost simplu spectator... Singurul spectator intr’o sala aparent imensa, dar in realitate atat de mica, intunecata, rece si goala, exact ca si inima ta. Singuratic spectator in fata unui ecran pe care ruleaza acelasi film prost, dar cu faimoasa morala “ Cu strainii nu vorbim!”. Asta esti acum: un strain. Un strain chiar si pentru tine. Ai distrus orice urma de noi.
Si cand filmul se va termina, probabil ca vei astepta aplauze, dar nu va fi nimeni in sala, nimeni in afara de mine. Si asta poate pentru ca numai eu am stiut cum sa raman langa tine pana la genericul final. Te’am acceptat asa cum esti, dar aplauzele mele pentru tine s’au terminat de mult. Astepti degeaba. Spre surprinderea mea, nu ai o reactie. Fata ta nu schiteaza nici o expresie, nu lasi sa’ti scape nici cel mai mic gest. Te inchizi in tine si cortina cade. Nu te clintesti de pe scena si in capul tau isi face loc un flashback. E bine in trecut, nu? Cand din ploaia de multime, fie ea si mediocra, aveai un centru de sprijin si intelegere. Un centru pe care singur l’ai spulberat. Am lasat in urma mea numai praf. Poate pentru ca asta meriti: sa fi singur pe marginea drumului prafuit. Asta e viata ta acum: un drum prafuit. In cap ai ceata, in suflet nimic. E gol si el. Nici macar regret. Si te intreb: “Iti este bine?” dar mai ales...”Iti mai aduci aminte de mine?” Te observ din umbra si totusi tu esti bine. Mereu ai fost. Ai stiut cum sa iesi cu bine din orice situatie, fie ea si una deplorabila. Te’ai hotarat sa faci pe prostul si te prinde rolul. Esti plin de vicii. Cu viciile astea ma hraneai odata. Acum au ramas propria ta sursa de hrana. Si doar asa mai poti trai prezentul. Doar agatandu’te de vicii te mentii pe pozitii. Viata ta a devenit un haos total, dar nu iti pasa. Nu te mai gandesti nici macar la tine. Si eu care ziceam intotdeauna: “tu iti esti de ajuns, ma pot evapora si tot nu ai observa ca lipsesc”. Am inceput sa cred ca m’am inselat. Nu esti suficient. Iti lipsesc stupefiantele. Doar asa mai poti forma un intreg pentru a’ti trai nimicul tau de viata.
Am reusit sa fug cand nu a fost prea tarziu. Am lasat totul in urma. Am trecut de peretele cu sentimente si resentimente , amestecate cu regrete, clipe frumoase si clipe mai putin frumoase, clipe impreuna si clipe separati. Am reusit sa trec de zidurile lui. Mi’e scarba! Stii care e partea proasta? Ca nu avea o usa, o portita de scapare, ceva, orice. Nimic! Si a trebuit sa trec prin tot ca si cum as fi de fier. Si eu nu sunt de fier. Dar am reusit. Si asta poate pentru ca vointa mea, depaseste orice imaginatie. Incepusem sa imi pierd ratiunea de a exista. Eram extenuata, uzata, goala, goala si zdrentuita. Risipita in vant, imi pierdusem consistenta, eram fara continut. Cenusa. Din propria cenusa am si renascut.
Revenind la prostia ta, iti este bine asa. Nu ai nici o problema. Iti mai amintesti cand ma priveai si imi spuneai cu zambetul pe buze: “C’est la vie!” ? Pentru mine erai “la vie en rose”...dar acum, acum te pot privi cu acelasi zambet, spunandu’ti: “Je m’en fous de ta vie!”
Comentarii